este fără un sfert şi tu trebuie să pleci...
de câte ori am auzit eu fraza asta?..de câte ori în viaţă la fără un sfert am fost dat afară şi trimis în altă parte?.. stau singur la masa de la cantină şi mă joc alene în supa de tăiţei ce a fost servită..mă simt inutil şi la lumina palidă de neon îmi simt corpul acru..
-îi fără un sfert Iustin, pleacă! Vrem să plecăm şi noi acasă. Ne vedem pe mâine? Normal că ne vedem şi mâine..cum ar fi o zi fără ca tu să vi aici?..normal că ai să vi!
...astea au fost ultimele cuvinte ce le-am auzit în timp ce ieşeam pe uşă. În urma mea femeia grasă cu şorţ albastru spală pe jos la cantina săracilor. Ies afară unde un frig rusesc îmi cuprinde faţa şi încep să fac paşi mici prin zăpada albă şi îngheţată. Este ora 8 fără un sfert, seara, şi frigul începe să se înţesească. Îmi strâng corpul cu amândouă braţele. Merg singur pe drum..uneori pe cealaltă parte a străzi câte o doamnă grăbită cu un diplomat de gardian public merge spre casă… eu..sătul să mai privesc înainte închid ochii şi merg aşa a neştire..că poate, poate am să uit de mine şi de tot. să uit că trebuie să mănânc de la cantina săracilor, să uit că trebuie să dorm sub pod să uit că odată aveam..aveam..da..odată aveam..să uit de tot. Am ajuns la pod...acasă! Mai am de străbătut doar panta abruptă şi acum şi îngheţată până la refugiul unde mă aşteaptă patul meu. Ajung cu greu la baza podului dar măcar ştiu că de aici nu e mult. Scot din buzunar cheia rece şi deschid poarta. Am intrat în casa mea..un loc trist..umed, întunecos şi rece..dar un loc unde îmi port zilele de 1 an încoace. ..chiar..mâine cam pe la ceasul acesta se împlineşte un an..un an întreg de când..ahh..mai bine nu m-aş mai gândi...şi totuşi de un an întreg în fiecare seară..în fiecare moment nu pot să nu mă gândesc la faţa aceea..la buzele ce au rostit cu atâta sadism...la mâna ce cu atâta falsitate şi ipocrizie o strângea pe a mea..în timp ce ochii lacomi de bărbat parşiv îmi spuneau verdictul..
În noaptea asta o să am din nou coşmaruri. Iar am să-mi visez soţia, copii, blana moale a pisicii ce seara la lumina palidă a unei vioze se încolăcea lângă piciorul fotoliului de pe care citeam. în fiecare noapte simt covorul moale de sub picioare..în fiecare seară le văd feţele pline de dragoste a celor ce erau.."ai mei" apoi aud acel bătut în uşă..îl văd..intră pe uşă. ea..a mea, cea mai dragă, îi zâmbeşte fără să ştie ce cutie a pandorei primeşte în casă...ea nevinovată, nebănuitoare îl serveşte cu un ceai şi turtă dulce. eu mă aşez lângă el pe fotoliu şi îl privesc adânc în ochi. Atunci..în acel moment trebuia să scot tava de la şemineu şi să-l lovesc..să-l gonesc din casa şi din viaţa familiei mele. Trebuia să-l încing ca pe o fiară sălbatică...n-am făcut-o!..acum îndur amintirile şi mai rău decât loviturile..acestea dor mult mai tare..sunt nevoit să le visez..să le gust, să le simt noapte de noapte..clipă de clipă să trăiesc cu ele..mă întind în patul de carton improvizat în încăperea mea de sub pod. Aştept debarasarea..aştept neantul..şi dacă nu..cel puţin somnul.
de câte ori am auzit eu fraza asta?..de câte ori în viaţă la fără un sfert am fost dat afară şi trimis în altă parte?.. stau singur la masa de la cantină şi mă joc alene în supa de tăiţei ce a fost servită..mă simt inutil şi la lumina palidă de neon îmi simt corpul acru..
-îi fără un sfert Iustin, pleacă! Vrem să plecăm şi noi acasă. Ne vedem pe mâine? Normal că ne vedem şi mâine..cum ar fi o zi fără ca tu să vi aici?..normal că ai să vi!
...astea au fost ultimele cuvinte ce le-am auzit în timp ce ieşeam pe uşă. În urma mea femeia grasă cu şorţ albastru spală pe jos la cantina săracilor. Ies afară unde un frig rusesc îmi cuprinde faţa şi încep să fac paşi mici prin zăpada albă şi îngheţată. Este ora 8 fără un sfert, seara, şi frigul începe să se înţesească. Îmi strâng corpul cu amândouă braţele. Merg singur pe drum..uneori pe cealaltă parte a străzi câte o doamnă grăbită cu un diplomat de gardian public merge spre casă… eu..sătul să mai privesc înainte închid ochii şi merg aşa a neştire..că poate, poate am să uit de mine şi de tot. să uit că trebuie să mănânc de la cantina săracilor, să uit că trebuie să dorm sub pod să uit că odată aveam..aveam..da..odată aveam..să uit de tot. Am ajuns la pod...acasă! Mai am de străbătut doar panta abruptă şi acum şi îngheţată până la refugiul unde mă aşteaptă patul meu. Ajung cu greu la baza podului dar măcar ştiu că de aici nu e mult. Scot din buzunar cheia rece şi deschid poarta. Am intrat în casa mea..un loc trist..umed, întunecos şi rece..dar un loc unde îmi port zilele de 1 an încoace. ..chiar..mâine cam pe la ceasul acesta se împlineşte un an..un an întreg de când..ahh..mai bine nu m-aş mai gândi...şi totuşi de un an întreg în fiecare seară..în fiecare moment nu pot să nu mă gândesc la faţa aceea..la buzele ce au rostit cu atâta sadism...la mâna ce cu atâta falsitate şi ipocrizie o strângea pe a mea..în timp ce ochii lacomi de bărbat parşiv îmi spuneau verdictul..
În noaptea asta o să am din nou coşmaruri. Iar am să-mi visez soţia, copii, blana moale a pisicii ce seara la lumina palidă a unei vioze se încolăcea lângă piciorul fotoliului de pe care citeam. în fiecare noapte simt covorul moale de sub picioare..în fiecare seară le văd feţele pline de dragoste a celor ce erau.."ai mei" apoi aud acel bătut în uşă..îl văd..intră pe uşă. ea..a mea, cea mai dragă, îi zâmbeşte fără să ştie ce cutie a pandorei primeşte în casă...ea nevinovată, nebănuitoare îl serveşte cu un ceai şi turtă dulce. eu mă aşez lângă el pe fotoliu şi îl privesc adânc în ochi. Atunci..în acel moment trebuia să scot tava de la şemineu şi să-l lovesc..să-l gonesc din casa şi din viaţa familiei mele. Trebuia să-l încing ca pe o fiară sălbatică...n-am făcut-o!..acum îndur amintirile şi mai rău decât loviturile..acestea dor mult mai tare..sunt nevoit să le visez..să le gust, să le simt noapte de noapte..clipă de clipă să trăiesc cu ele..mă întind în patul de carton improvizat în încăperea mea de sub pod. Aştept debarasarea..aştept neantul..şi dacă nu..cel puţin somnul.
Nu am ziare să mă acopăr..îmi va fi frig în seara aceasta..foarte frig. Jacheta neagră şi murdară e singura mea pătură pe corpul slăbit de viaţă. Îmi întorc faţa spre peretele celulei şi îndes adânc până la gât căciula. Închid ochii şi doar urechile îmi rămân să mai audă suflarea aburind şi şuierul apei. Cu inima amară şi cu stomacul greu îmi continui reveria. Îl aud cum îmi vorbeşte despre cât de rău merg acum lucrurile în afaceri, despre câte eforturi a făcut el pentru mine, despre cât de mult ţine la mine…simt un fior adânc pe coloană..e frigul ce mă pătrunde.. îmi cucereşte carnea..în noaptea asta grea singurul lucru cald e focul din şemineul pe care-l visez eu. El continuă să-mi privească cu lăcomie casa. Ştie că tata mi-a lăsat mie tot ce a avut şi pe el l-a lăsat pe drumuri..ştie şi-l doare..îl macină..îl exasperează dea dreptul. Îmi vorbeşte frumos mişcând buzele parcă dansându-le.
Frigul e din ce în ce mai rece, dus până la durere. Picioarele mi le simt de plumb amobil şi mâinile încleştate pe lângă corp. Îl pot vedea pe el cum îmi ia mâna şi o strânge ca pe a unei persoane pe care doreşti să o consolezi. un strâns ferm, de trol beat. Un fior negru îmi întunecă mintea. Frigul îmi ameţeşte simţurile şi încep să văd tot mai puţin, să aud tot mai puţin. Figura lui de canibal flămând încă-mi săgeată mintea. Îl aud cum şopteşte încet şi veninos propoziţia ce mi-a şfârşit viaţa:
-Nu mai sunt depende…
ultimul “nt” se preface într-un şuier lung şi totul descende într-un întuneric total. Inima se opreşte pentru o clipă să se odihnească. o pauză mută. nu-mi deschid ochii ci ascult liniştea. inima..stă!..de acum...pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu